Mie imi place mult noul cinema romanesc, si in special, sunt
fascinat de un radicalism si o seriozitate exceptionala a filmelor lui Mungiu,
Puiu, Apetrei, Nemescu si compania. La Mungiu, imi place efortul de a
gandi lumea celor care sunt lipsiti de sansa, fie ei studente in camine pre-89
sau orfane aruncate in post-comunism. La Puiu, este ceva nebun si radical intr-un
film ca Aurora, care vrea sa intre mintea unui criminal. La Apetrei, Periferic este o ocazie de a descrie cat de
greu se poate scapa din lumea lumpenilor si a declasatilor. Filmul lui Porumboiu, California
Dreamin', este un inceput de discutie despre lumea estica si
raporturile ei cu fictiunea hegemonica a Americii bogate si militare.
Gasesc ceva nou si radical in efortul de a ilumina lucruri care nu
sunt discutate public in Romania, sau discutate prost. Desi sunt mai degraba
schitate, trimiterile la socialul romanesc sunt parte integrala din modul in
care o generatie de cineasti vrea sa intervina in spatiul politic romanesc.
Ce ma ingrijoreaza este un anumit tip de consens care s-a
dezvoltat in jurul unui film ca Pozitia Copilului. Poate
pentru ca a castigat ursul de aur la Berlin, filmul lui Netzer
a entuziasmat criticii in mod egal—poate prea egal. Pozitia copilului marcheaza
ceva nou in filmul romanesc, si acest nou este prins din unghiuri multiple.
Pentru Diana Mereoiu, filmul este “a doua venire” a noului val
romanesc. Andrei Gorzo crede ca filmul e unul dintre cele mai accesibile ale
Noului Realism, poate si pentru ca studiaza o “simbioza maligna” care
tine “de memoria colectiva a speciei.” Maria Andries crede ca filmul este o poveste cu importanta universala, si spune povestea unui fiu (Barbu) care este mai rau decat
Oedip, daca se poate asta, nu, pentru ca personajul lui Freud este deja cumva
retardat.
Sunt doua lucruri asupra carora se inteleg criticii. Mai intai,
povestea este despre o relatie disfunctionala in care mama (Cornelia) este
patologica si in relatie disfunctionala cu fiul ei. Relatia centrala din film
este o metafora mai larga despre o societate romaneasca corupta, unde legile
sunt ocolite pentru ai avantaja pe cei privilegiati. In al doilea rand, finalul
unde mama privilegiata se intalneste cu familia indoliata este considerat
aproape unanim ca fiind partea cea mai puternica a filmului. Chiar si unul din
criticii care au fost mai degraba “rai” cu filmul, cum este Iulia Popovici,
crede ca Pozitia copilului “isi gaseste vocea practic in ultima scena.”
Acum, pe mine nu ma intereseaza sa neg pertinenta celor doua
observatii impartasite de critica. Ele sunt importante si la obiect. Ce vreau
sa descriu este cum cele doua observatii pot fi simptomul unei moderatii
triste, a unei normalizari a noului val. In loc de a construi un spatiu mai
larg pentru experiment si observatie radicala, cele doua teme de consens ne
arata unde noul cinematograful romanesc se poate inchide si poate muri.
Pentru a intelege ce e normalizant in Pozitiei copilului, trebuie sa observam de la inceput de ce este
mama jucata de Luminita Gheorghiu disfunctionala. Dupa cum spun criticii,
personajul principal este disfunctional pentru ca isi infantilizeaza baiatul,
are o relatie erotica “subconstienta,” este o sclava a iubirii cu o abjecta
“lipsa de aparare,” si este tentaculara.
|
|
|
Mama in relatie
aproape incestuoasa-
si condamnata de
critica ca "sclava a iubirii"
|
Exista ceva excesiv in personajul central al filmului, ceva care
provoaca reactia unanima de respingere. Incriminata aici este iubirea
patologica si capacitatea mamei de a face orice pentru fiul ei. Daca Cornelia,
de pilda, s-ar sacrifica pentru adevar (Vitoria Lipan) sau pentru a-si proteja
fratele mort pe campul de lupta (Antigona), iubirea femeii nu ar fi de
condamnat. Femeia eroina este de obicei exaltata ca un model glorios, care ne
arata tuturor cum sa fim mai buni. Dar nu in Pozitia copilului,
unde mama nu e idealizata, ci dimpotriva, aratata cu degetul ca principala
problema in relatia cheie din film. Cornelia este un vehicol critic pentru a ne
arata ca societatea romaneasca are o problema, si anume iubirea excesiva a
mamei, care duce la disfunctionalitate psihologica si politica.
Disfunctionaltatea Corneliei este semnificativa in conditiile unei societati
“neasezat[e], corupt[e] si fara clasa de mijloc.”
Problema mea cu povestea din film este ca face din excesiv si
irational patologie. Riscul aici este cel a condamna ca bolnava orice relatie
care este excesiva si dureroasa. Ca propunere alternativa, filmul ne ofera
ideea unei relatii mai bine negociate intre cei doi, unde mama si fiul si-ar
intelege limitele. Evident, sugestia de relatia mai buna este corecta si
psihologic adecvata.
Unde ma despart eu de sugestia din film este ca relatia in care
mama se sacrifica pentru fiu trebuie condamnata fara a observa o anumita
pozitivitate a excesului. Poate ca iubirea excesiva a mamei este in fond cea
care ii ofera fiului posibilitatea de a se confrunta cu rezultatele
acidentului. Poate ca mama, prin dirzenia ei patologica, face ca
fiul sa aiba posibilitatea de a se schimba. Poate ca mama, in irationalitatea ei,
este singura care poate sa impiedice o pedeapsa grea si poate injusta, date
fiind conditiile accidentului (traversarea imprudenta a copilului, jocul sadic
al celuilalt sofer, nesansa). Poate ca irationalitatea mamei
este singura care il atinge cu adevarat pe fiu, care altfel ar fi mort intr-o
relatie de cuplu fara intensitate.
Totusi, ce ma ingrijoreaza este nu numai critica rationala, matura, psihologic
desteapta a unei relatii grele, cat si cum este construita
posibilitatea unei alternative. Alternativa in Pozitia copului este
o situatie in care mama si familia in doliu au un moment de comunicare directa
si autentica, fara mediere. Mama, care este pana atunci pasiv agresiva si
intruziva, devine pe final autentica si ne atinge pe toti in expresivitatea
suferintei si dragostei ei.
Momentul final mi se pare ca sterge doua lucruri importante in
film. Filmul isi bazeaza povestea pe o critica sociala, unde inegalitatile de
clasa si putere sunt expuse si facute vizibile. Cornelia, spre deosebire de
noi, are acces la metode si interventii pe care noi nu le visam in cazul in
care incalcam legea. Dar critica sociala pare sa dispara intr-un final al
salvarii, unde cei bogati si cei sarmani plang impreuna. Jalea, si jelirea in
comun la masa, pare ca ofera un spatiu al egalitatii intre privilegiati si cei
fara sansa. Totusi, spatiul asta al egalitatii in durere este unul fictiv, si
mai important, este unul care elimina munca buna a identificarii
inegalitatilor. Prin scena finala, Netzer pare sa sugereze un pupat
piata independentei, in durere, care anuleaza orice tip de indignare sau
furie fata de o lume nedreapta.
|
|
|
Mama
in momentul autentic al doliului
|
Ce mai sterge scena finala este ideea ca agresiunea si violenta
sunt inerente in relatiile umane. Pe final, momentul de comuniune este o punere
in scena a ceea ce cauta cu disperare televiziunea si anume emotia pura.
Sentimentul autentic, direct, este cel care vinde mediatic, si televiziunile
stiu foarte bine sa speculeze emotiile pure produse de tragedie. In acest
sens, Pozitia copilului este o continuare a unei strategii
vizuale insidioase, care iti spune ca momentul de comunicare directa este
singurul autentic, cel care trebuie pretuit cu adevarat. Filmul nu este critic
fata de presiunea autenticitatii in televiziune, cat o foloseste strategic
pentru o intari si o specula. El face din momentul autentic o incercare de
transforma modul in care noi percepem agresivitatea si iubirea excesiva a
Corneliei. Le modifica pentru a spune ca momentele autentice, ale jelirii, sunt
prioritare si privilegiate pentru umanitatea noastra.
Pe scurt, am scris postarea asta pentru ca sunt ingrijorat de o
anumita normalizare a cinematografiei romanesti, care isi poate pierde usor
taria si radicalismul agasant. A coopta mainstreamul inseamna pana la urma si a
pierde un anumit stil curajos, care merge impotriva unui curent vizual tipic.
Din pacate, prin critica patologiei intimitatii si prin finalul rascumpararii
emotionale, Pozitia copilului poate sa dea o lovitura fatala
unui radicalism viguros. Pozitia copilului este in yoga o
strategie de relaxare si imblanzire a sistemului defensiv. Apararile
psihologice, asa cum au fost ele exprimate in radicalismul noului val, sunt
insa productive. Mi se pare ca ele trebuie poate tinute treze si nu amortite,
asa cum o face Calin Peter Netzer.
